Păi, cum ce faci? N-ai auzit că, dacă îți dorești cu adevărat, dacă simți cu toată ființa ta că se va realiza, dacă tu Crezi, dacă tu știi sigur că poți, se va împlini? Ai auzit, știu. Și mai știu și că faci toate astea: crezi, speri, vrei, știi, te concentrezi, te relaxezi, respiri, aștepți, citești, meditezi, te rogi. Le faci pe toate și totuși nu se întâmplă. Dorința ta se plimbă liniștită prin Univers, mănâncă o înghețată, își flutură pălăria de soare și târăște picioarele prin nisip, în timp ce tu fierbi aici că nu se întoarce înapoi gata împlinită.
Cam nedrept, nu-i așa? Ai făcut, practic, ce ți s-a spus: ți-ai pus dorința în Univers și ai lăsat Universul “să lucreze pentru tine”. De ce nu merge? Trebuia să meargă, așa au promis!
Eu nu am crezut niciodată în mecanismul ăsta; nici nu îmi imaginam cum îmi pun eu dorința în Univers, cum mă gândesc la ea, ce fac apoi, cât stau după ea, ce fac între timp. În general, gândurile oamenilor nu se opresc niciodată, iar, în particular, ale mele sunt ceva de speriat. “Mama ei de dorință!”
Așa. Spuneam că eu nu am avut niciodată încredere în metoda asta. Nu am avut până când cineva mi-a spus cum se face, de fapt: cum se pune dorința în Univers. Și vreau să îți spun și ție, în caz că și tu făceai asta greșit (nu-i nimic, toată lumea zice că din greșeli se învață). Deci, citește cu atenție. Imaginația este mare lucru, așa că pe ea te bazezi în lansarea dorinței.
Faci așa: te gândești la dorința ta și ți-o imaginezi cu o formă și culoare (poți să îi atașezi și alte trăsături, dar și acestea două sunt suficiente), astel încât să poți să o vizualizezi cumva. Dacă o vezi, poți să o trimiți în Univers; dacă nu o vezi, n-ai ce să trimiți. Vezi? Începe să aibă sens. 🙂 Acum, după ce dorința ta are o formă și o culoare, îți poți imagina cum o așezi într-un balon (de exemplu) și o lași să urce singură – unde? în Univers, desigur.
Eu vorbesc acum puțin ironic (ok, foarte) dar numai pentru că încă mi se pare stupid de simplu; eu, de fapt, chiar am început să “practic” treaba asta și am înțeles, în sfârșit, cum este să nu pun presiune pe mine cu îndeplinitul dorințelor, cum este să le las în ritmul lor. Practic, pentru mine, a-mi pune dorința în Univers (sau oriunde în altă parte), înseamnă să las lucrurile să se întâmple, în timp ce viața mea merge mai departe, fără să pun presiune pentru a îndeplini ceva pentru care acum nu am nicio resursă.
Când lansezi o idee și o lași “să zboare”, relaxarea care îți rămâne îți permite să descoperi căi de împlinire a acelei dorințe tocmai pentru că te-ai eliberat de stres. În stres, frică, panică, disperare suntem rareori creativi și atenți la oportunități; pe când, în condiții de “liniște și pace”, mintea noastră este liberă să lege tot felul de idei pentru a ne duce mai departe.
Cam așa văd eu lansatul dorințelor prin Univers. Sigur, putem vorbi și de spiritualitate și altele asociate Universului, dar blogul meu nu este despre asta și nici eu nu sunt despre asta. Dacă ai o altă interpretare și simți că ignoranța mea jignește teoria, e ok, nu mă supăr. Dar pentru cei care sunt perfect raționali, logici și tehnici cred că este mai abordabil cum am descris eu.
Fac disclamer-ul asta pentru că tocmai vin de la o reuniune în care eram depășită de credințe care pentru mine păreau complet aiurea. Nu le-am contrazis că doar fiecare are dreptul să creadă în ce dorește, iar dacă le face bine, cine sunt eu să intervin? Dar repet, chestia asta cu Universul e cam la baza ciudățeniilor pe care omul “realist” nu le înțelege. Trust me, am auzit câteva bizarerii până acum și simt că e doar începutul.
Dar să revenim la dorința noastră. Pune-ți dorințe în gând și în Univers, lasă-le să își găsească singure calea și lasă-te să te bucuri de tine și de viața ta, în timp ce lucrurile se leagă firesc. Fără presiune, fără îngrijorare și stres dorințele se împlinesc (mai) ușor.
Sursa foto: pixabay
0
20
