Tristețea a fost toată viața mea parte din viața mea. Dar am știut mereu ce să fac să nu se vadă: să râd că, dacă râd, lumea din jur nu o să știe, iar râsul meu e frumos și molipsitor și gata, m-am scos. N-a știut nimeni. Am mai scris undeva, aici, un articol despre asta.

Tristețea, am aflat apoi, este parte permanentă din viața unui număr imens de oameni, iar unii dintre ei s-au obișnuit atât de tare cu ea că nici măcar nu îi mai deranjează (”așa e viața…”).

Tot trăind cu ea și învățând despre ea, mi-am format o părere proprie despre cum să gestionez bine tristețea și m-am gândit să scriu și aici că sigur mai e de folos măcar unui om:

Nu îmi place tristețea. Nu îmi place dar stau în ea și o trăiesc și o simt cu totul atunci când vine.

Unii spun că e bine să lași tristețea să se manifeste dacă are nevoie, alții că nu e bine. Când am aflat că n-ar fi bine, am zis să încerc și eu să o opresc, că doar nu era o idee rea să scap ușor de suferință, dacă se putea.

Și am încercat să nu o mai simt în repetate rânduri. Nu știu alții cum fac, dar eu am pus video-uri comice, am ignorat ce gândeam și simțeam, m-am prefăcut că totul e bine, am făcut și eu ca acei oameni puternici (oare?) care spun că ei n-au probleme, că nici nu le văd, nu le bagă în seamă, ignoră și gata.

N-a fost bine. Nu mi-a ieșit. N-a fost bine pentru că emoția nu a dispărut în niciuna dintre încerări, doar a fost acoperită cu o ceață care a confuzat-o până s-a retras în colțul ei, dar tot acolo a rămas. Dacă nu vindeci rana emoțională, suferința nu are cum să dispară, aveam să aflu mai târziu.

Nu pot să scriu un articol lung despre tristețe pentru că nu sunt în punctul în care să vorbesc lejer despre asta, așa că am să mă opresc în curând. Tot ce vreau să mai spun este că, din tot ce am experimentat și învățat eu, tristețea trebuie trăită până nu mai simți tu nevoia să o trăiești, iar ea nu mai simte nevoia să fie cu tine.

Este o emoție, este energie.

Energia trebuie să curgă pentru că așa îi este natura – poți alege să o lași să curgă firesc și să aștepți cu răbdare până se termină, sau poți alege să închizi periodic robinetul, atunci când devine inconfortabil și asta va face doar să se strângă tot mai multă și să curgă necontrolat atunci când nici nu te aștepți. Nasol în ambele cazuri, nu? Cam da, așa că tot ce poți să faci este să decizi cum vrei să trăiești.

Știu că doare. Doare și fizic, nu doar psihic dar nu (mai) fugi de ea dacă deja este acolo. Bine, poate nu ar strica să nu fugi de ea nici dacă încă nu a venit – dacă vine, știe ea ce lecții are să te învețe.

Cum poți să ”să stai în tristețe”

Să stai în tristețe nu înseamnă să stai și să suferi, să rotești gânduri care să te țină în starea asta, să plângi până nu mai poți și până nici nu mai știi de ce plângi. Nu înseamnă să îți plângi de milă și să îți amintești toate situațiile urâte din viața ta, că tot e momentul, și să le plângi pe toate ca să îți demonstrezi cât de urât, greu și dureros e totul, sperând că, la finalul exprimării complete a tristeții tale vei fi bine. Nu se va întâmpla asta – când îți aduci argumente să suferi, păi suferi, nu te simți mai bine la final.

Nu, să stai în tristețe (si în oricare altă emoție) înseamnă să îți îngădui să trăiești ce are să-ți transmită acea emoție –
despre ce e ea,
pentru ce suferi, de fapt,
la ce se referă,
întreabă-te de ce te consumă atât de mult evenimentul care a declanșat-o,
observă dacă se repetă ceva,
corelează cu alte lucruri care se petrec atunci în viața ta.

Și, întrebarea mea preferată atunci când trăiesc asemenea emoții:

”A cui e tristețea asta? Sigur e a mea sau e a altcuiva din familie?”

Știi, eu cred că multe din ce trăim sunt doar obișnuițe lăsate moștenire de la o generație la alta (cum reacționa bunica, așa face mama, așa (surpriză!) fac și eu). La fel e și pentru bunicul – tata – eu sau alte combinații.

De ce spun că e întrebarea mea preferată? Pentru că mă eliberează imediat și, aproape întotdeauna îmi găsesc răspunsul la cineva din familie. ”Asta nu e a mea, e de la X, de la care am învățat că evenimentele de genul ăsta nasc asemenea emoții și dau reacții de genul ăsta.”

Și gata, de multe ori, dacă am înțeles că e doar o reacție învățată, îmi schimb gândul spre a învăța un comportament nou. În acest fel îmi aduc aminte că eu sunt adultul aici și eu decid cum mă simt.

La tine cum e?
În timp ce îți răspunzi, nu uita că ești Tu în centru și ai puterea să alegi orice îți este de folos din tot ce ai și din tot ce ești.

Hm. Am zis că nu pot să scriu mult, dar văd că am scris ceva. E vindecător scrisul. 🙂 

Citește și:

De când sunt fericită, zâmbesc mai puțin

Nevoia de apreciere sau, mai exact, ”nu-mi pasă de părerea celorlalți!”

Ce te ajută când nu te mai ajută nimeni

Ofera, te rog, Like & Share daca ti-a placut articolul.

0

20