“Adela, crede-mă că mâine mi-aș da demisia dacă aș putea pleca de la job!”
“Da, măi, dar cum să fac? Plec așa… și pe urmă ce fac?”
“Aș pleca și mâine dar nu știu unde!”
“Mi s-a luat dar să plec așa, și apoi să mă angajez în altă parte, să o iau de la capăt… sincer, mi-e lene să trec iar prin asta.”
“Ai, măi, cui îi place la muncă? Pe bune! Dar ce să facem, ne dăm toți demisia?”
Nu toți, dar unii dintre noi chiar ar fi bine să-și dea demisia. Înțeleg că e greu, că bani, că au trecut 100 de ani de când lucrezi acolo, că ce te faci. Înțeleg bine, dar nici să stai într-un loc în care ești complet nefericit, în care nu te simți în largul tău și care, de multe ori, nu îți împlinește nici măcar nevoile de dezvoltare profesională, nu e de preferat.
Când nu se mai poate, nu se mai poate.
Citatele de mai sus sunt extrase din discuțiile mele cu oameni care ar pleca mâine, dacă ar putea. Rolul meu nu este să încurajez angajații să plece aiurea din companii, așa că nu încerc să conving pe nimeni de nimic, dar mi-a plăcut să-mi imaginez o scrisoare din partea angajatului ajuns la capătul răbdării pentru jobul său, pe care l-ar părăsi imediat dacă ar putea. M-am jucat puțin, am creat o relație fictivă între două personaje și iată scrisoarea:
—
Dragă Job, a fost frumos, dar s-a terminat!
Ne cunoaștem deja de ceva vreme și știm aproape totul unul despre celălalt. Am fost împreună în momente frumoase, inimile noastre au bătut ca una singură când ne-au ieșit proiectele, când ne-au lăudat managerii, când am primit mărirea de salariu. Îmi pare rău că nu te-am luat cu mine la nicio petrecere a firmei dar sper că ai înțeles de fiecare dată că acolo încercam cu toții să uităm de serviciu.
Mi-ai fost alături și când mai aveam puțin și cedam nervos, când nu îmi înțelegeam colegii, când nu eram de acord cu deciziile luate, când nimic nu părea să meargă bine. Mi-ai fost alături. Prea… alături – adică, poate era bine dacă ne mai distanțam puțin din când în când.
Am luptat împreună, mereu, pentru ca relația noastră să dureze, să reziste și să devină mai frumoasă. Amândoi am vrut să fim împliniți.
Pentru tine m-am trezit devreme, am pierdut seri la birou, am muncit în weekend și am stat prea multe ore în trafic. Știu că și tu ai făcut sacrificii pentru mine. Sau îmi place să cred că ai făcut. De exemplu, îmi imaginez că ai renunțat la alți candidați ca să mă alegi pe mine; că ai simțit tu, așa, că eu sunt the one! Știi că, acum se spune: “nu l-am ales eu, m-a ales el pe mine.” Sună profund și dă bine 🙂
Dar vezi tu, din moment ce ești doar un job, mi-am dat seama, într-un final, că tu nu poți lua deciziile în locul meu. Nu tu alegi dacă rămân sau dacă plec, dacă mai fac eforturi sau dacă mă opresc aici. Vezi cum sună asta? E empowering, așa!
Dragă Job, nu e vina ta, ai făcut tot ce-ai putut. It’s me. Tu ai rămas la fel, dar eu m-am schimbat așa că, ceea ce am avut noi doi la început, acum nu mai există. Și mă gândesc să nu ne mai încurcăm unul pe celălalt, ce zici? Tu îți vei găsi pe altcineva în maxim 2 săptămâni, cât am eu preaviz, iar eu sigur voi găsi ceva potrivit mie.
Un fel de “it must have been love but it’s over now” kind of breakup, știu, dar eu am să trec peste și am certitudinea că și tu vei fi bine cu altcineva.
Cu drag,
Eu, care nu mă mai identific cu tine. Chiar EU.
Mai în glumă, mai în serios, exercițiul meu cred că ar fi folositor dacă ești în stituația asta și nu știi cum și ce să faci. Știu că o așa decizie nu se ia ușor, și nici în glumă, dar mai știu și că sunt oameni care au decis într-o secundă să semneze acea foaie și de atunci viața lor este exact cum și-au dorit-o din totdeauna. Cazul meu nu a fost deloc așa. Eu mi-am dat demisa după ce nu am dormit nopți în șir, m-am frământat că “le-am promis că mă întorc și nu mă mai întorc”, “oare chiar fac asta, oare chiar se întâmplă” și tot așa. Bine, eu și răstălmăcesc mult și caut sensul vieții și acolo unde nu e mare lucru de găsit.
În fine, ce vreau să spun este să nu te grăbești și să nu faci alegeri stupide, dar fă tot ce poți ca să fii fericit – personal și profesional.
0
20
